Povestea infricosatoare a ultimului calau! Cum ii tortura sangerosul Gavril Buzatu pe talhari

In 1834, la inceputul domniei lui Mihail Sturdza peste Moldova, cete de talhari terorizau tara. Ascunsi in “inimile” padurilor ori in tenebrele pesterilor, banditii pandeau drumetii, ii atacau cu salbaticie sii ii deposedau de bani sau bunuri.

Ca sa “curate” Moldova de jefuitori, Mihail Sturdza a numit capitani de potera oameni neinfricati si le dadu ordin sa vegheze asupra drumurilor principale si umblate.

Revista “Ilustratiunea Romana” scria ca, in vremea aceea, 1835-1839, cel mai temut talhar era Ion Chetrariu, un barbat originar din Vanatorii Neamtului.

Acesta isi facuse “ucenicia” cu gainarii inca de la 17 ani si trecuse mai apoi la spargeri si furturi de vite. Intre timp, banda lui Chetrariu se apucase sa atace la drumul mare. Numele lui era deja cunoscut nu doar in Moldova, ci si in Tara Romaneasca si in Transilvania.

In urma faradelegilor comise, adunase o avere imensa, iar pe multe dintre bunurile furate obisnuia sa le ingroape in locuri nestiute de nimeni. Talharul n-avea frica decat de Dumnezeu. Legendele locale spuneau ca Ion Chetrariu tinea toate posturile, se impartasea si facea parastas celor morti.

Banda lui dadea oricui fiori reci pe sira spinarii. Chetrariu si tovarasii lui isi schingiuiau victimele, le supuneau unor chinuri ingrozitoare. O vreme a disparut, vorbindu-se ca ar fi incercat sa devina sluga la o stana ca sa scape de poterasi.

N-a putut sta insa departe mult timp de viata de talhar si s-a reapucat de jafuri. A fost insa prins si a sfarsit in spanzuratoare. Ironia sortii face ca tocmai un fost camarad (capturat odata cu el) sa-i puna latul de gat. Gavril Ciobanu, zis Buzatu, fusese unul dintre “locotenentii” lui Chetrariu. Ani in sir, cei doi au fost nedespartiti. “Buzatu era crud si neindurat. Schingiuia si ucidea din placere. Se stie de el ca fusese rob la un boier de unde fugise si se alaturase de banda lui Chetrariu”, mai amintea “Ilustratiunea Romana”.

„Era o slutenie de om, cu buze mari, cu privire infricosatoare, cu o statura uriasa”, ba chiar „un tiganoi colos la trup, pogan de slut la fata, cu o privire fioroasa, de te vâra in friguri la cea intai cautatura”, scria si istoricul N.A. Bogdan in “Orasul Iasi. Monografia istorica si sociala ilustrata”.

____________________________________

CITESTE SI:

Ei sunt “strabunicii” faimosilor… cercetatori britanici! Ce bazaconii sustineau “oamenii de stiinta” cu peste 100 de ani in urma

Ciudateniile marilor scriitori: se inecau in alcool si luau parte la orgii ca sa-si gaseasca inspiratia!

Ce diete tineau romancele in urma cu o suta de ani! Erau la moda cura cu mamagaliga si fasole si gimnastica prin taierea lemnelor!

____________________________________

Si-a tradat tovarasul

Dupa ce au incaput pe mainile poterasilor, Chetrariu si Buzatu au fost aruncati in temnita, la Iasi, si, ca sa nu evadeze, li s-au legat picioarele cu lanturi grele, de fier.

De asemenea, mainile le-au fost puse in lanturi “ancorate” in carlige, de zidurile groase ale celulelor! Biciuiti si batuti cu multa cruzime de catre temniceri ca sa-si recunoasca faptele si sa marturiseasca ascunzatorile celorlalti banditi, cei doi si-au primit si pedeapsa din partea Tribunalului criminalicesc al domnitorului: spanzuratoarea!

Atunci insa s-a ridicat si marea problema: nu exista un calau care sa duca la bun sfarsit condamnarea talharilor. Marele armas puse sa se bata toba pe ulite si sa se faca anuntul ca se cauta calau, dar nimeni nu a acceptat “slujba”.

In anii aceia, domnitorii apelau la albanezi, sasi sau tigani pentru o asemenea indeletnicire. Populatia refuza sa primeasca functia de calau deoarece acest statut era dispretuit de toti. Calaii nu aveau voie sa intre in nicio biserica si in nicio casa din oras.

Oportunist, Gavril Buzatu a propus imediat unui logofat de la Departamentul Dreptatii sa-I fie lui incredintata groaznica sarcina in schimbul iertarii de pedeapsa. Astfel, in 18 aprilie 1839, talharul de altadata isi facu pentru intaia oara datoria de calau:

“Isi sufleca manecile si scuipa in palme. Unse bine franghia cu sapun ca sa alunece, trecu latul imprejurul gatului lui Chetrariu, fostul sa capitan si tovaras, si trase de capatul franghiei. Chetrariu nu l-a mustrat, nu i-a adresat nici un cuvant. Nu l-a invrednicit decat cu o privire plina de scarba”.

Istoricii au localizat locul unde aveau loc executiile acelor timpuri in spatele Curtii Domnesti din Iasi, pe podul ce lega grajdurile domnesti de oras. Azi, acolo se gaseste Podul Ros.

Cum i-a spanzurat pe fratii Cuciuc si pe mama acestora

Din acel moment, vreme de opt ani, Buzatu avea sa bage in latul spanzuratorii zeci de victime. Mai mult, calaul, care capatase renumele de om nemilos, ii biciua cu sete pe cei intemnitati.

In toamna lui 1847, cu putin timp inainte ca domnitorul sa aboleasca pedeapsa capitala, Buzatu a fost protagonistul celei mai sonore executii din istoria Moldovei.

Fratii Cuciuc (impreuna cu mama lor vitrega) fusesera acuzati ca au complotat ca sa-si omoare tatal. Fratele cel mare era functionar in minister, iar cel mic ofiter de Armata. In epoca, n-a existat un proces care sa fie mai mult comentat. Pretuntideni, oamenii vorbeau despre crima din familia Cuciuc, iar verdictul dat de Tribunalul criminalicesc a fost, cum altfel?!, MOARTE PRIN SPANZURARE!

Ca sa dea un exemplu de pedeapsa sangeroasa celor care comiteau faradelegi, Mihail Sturdza a decis ca executia sa fie publica si sa aiba loc la Iasi, in 25 octombrie 1847 pe campia de langa Manastirea Frumoasa. In acea zi, la ora stabilita, condamnatii au fost scosi din inchisoare, sub escorta soldatilor, si plimbati prin mijlocul norodului pana la cele doua spanzuratori de pe movila Sarandei.

Insotiti de zgomotul puternic al tobelor batute de 12 darabangii (asezati in capul alaiului) si de un preot care le cara crucea, osanditii s-au luat la brat inaintand spre moarte cu fete resemnate. Cand convoiul a ajuns la locul executiei, l-a intampinat calaul cu un chip grav si ochi incruntati, imbracat intr-o manta rosie: “De manta se spune ca nu ar fi dat-o niciodata jos, asa cum nu s-a despartit nici de securea sa, cu care ar fi taiat sute de capete in piata publica a orasului, situata in acea vreme in Podu Ros”.

Fiecare dintre cei doi frati a fost asezat sub cateo furca de spanzuratoare, dupa ce li s-a permis sa se imbratiseze si sa-si ia adio. “In dosul spanzuratorilor erau sapate gropi in care avea sa fie puse lesurile. Calaul puse jos o franghie si mai dadu o sapuneala. O incerca inca o data si, fara graba, o aseza in inelul furcei. Aseza apoi scaunul pe care trebuia sa se suie condamnatul. Cel care era mai aproape era fostul ofiter, cel mai mic dintre ucigasi. Calaul puse intai mana pe el. Condamnatul tresari, dar nu sovai. Merse cu hotarare spre scaunul datator de moarte.

Preotul ridica cruce si o intinse condamnatului. Acesta o saruta facandu-si cruce. Singur calaul privea nesimtitor. Leaga mainile osanditului, ii pune latul de gat, lasandu-i capul in jos, apasandu-i-l cu mana, sa intre bine in ochiul franghiei… O lovitura de picior si corpul osanditului se leagana in aer. Ii iese limba, intr-o zguduitura grea si apoi sta nemiscat in aer…

Calaul trece la fratele cel mare (…) Peste cateva minute, cele doua trupuri ale paricizilor se leagana atarnate in furci. (…) Spre seara, calaul, cu franghiile pe umar, se reintorcea singur, in oras. De franghii trebuia sa dea seama stapanirii, fiindca costau parale si erau lucrurile Statului”, avea sa descrie “Ilustratiunea Romana” tabloul sinistru al executiei.

La cateva zile dupa acest episod, Buzatu a spanzurat-o la Dorohoi si pe mama vitrega a fratilor Cuciuc, aceasta fiind ultima lui executie.

Casa lui Buzatu e “bantuita” si azi

Dupa ce pedeapsa capitala si bataile publice au fost desfiintate, calaul s-a retras initial la Conacul marelui boier Alexandru Moruzzi, unde i s-a oferit sa locuiasca si a primit si o mica pensie.

Spre batranete insa, el s-a calugarit la Manastirea Secu. “Acolo, uneori mergea prin paduri si urla ca un lup, iar alteori, cand avea bani, bea in nestire, ca semn, poate, al unor remuscari tarzii. Casa de pe Manta Rosie (n.n. – cartier iesean care a luat numele de la uniforma purtata odinioara de Gavril) a ramas singura marturie a existentei sale. De atunci, nimeni nu a mai indraznit sa locuiasca in acea cladire”, sustin istoricii, care cred ca respectivul conac este azi bantuit de hotii decapitati ori spanzurati de Buzatu.

Mai mult, in opera “In munţii Neamtului”, Alexandru Vlahuta aminteste de parintele Gavriil de la Secu: „(…) In una din chiliile acestei monastiri a murit, acum vreo zece ani (n.n. – in jurul anului 1890, tinand cont ca opera lui Vlahuta dateaza de la 1901), cel din urma calau, Gavriil Buzatu care, pentru ispasirea pacatelor lui a venit pe jos de la Iasi si s-a facut calugar”.

Cine a fost Mihail Sturdza

Mihail Sturdza s-a nascut in 1794 la Iasi, in familia Marelui Logofat Grigore Sturdza. In 1821, el s-a inscris in partidul rusofil, care milita pentru iesirea Moldovei de sub influenta turceasca.

In multe situatii, a criticat administratia de la Iasi sustinand ca boierii ii prigonesc pe tarani. A ajuns la domnie in aprilie 1934 si a rezistat pana in iunie 1849.

In aceasta perioada, el a facut primul gest de dezrobire a tiganilor, a construit numeroase drumuri si poduri mici de piatra in Moldova, a promovat invatamantul infiintand, printre altele, Institutul de Arte si Mestesuguri, dar era contestat pentru lacomia de bani. Astfel, el a vandut titluri de boieri si demnitati mai mari ori mai mici pe bani, astfel incat, daca la inceputul domniei erau 853 de boieri, la sfarsitul ei numarul lor ajunge la 3.750.

Domnitorul a murit, la Paris, in 1884 (la varsta de 90 de ani), si a fost inmormantat in capela familiei din Baden-Baden (Germania).